Am fost la meci, la fel cum am făcut-o practic de fiecare dată în ultimii ani, ori de câte ori am fost în țară atunci când selecționata a evoluat pe Zimbru. Și am văzut o bucurie printre cei 8 mii de moldoveni care au venit la meci, cum nu-mi mai amintesc să fi văzut în Moldova vreodată, manifestată pe străzi ore bune după încheierea partidei.

A doua zi au început și felicitările din partea. Rând pe rând, șefa statului, președintele Parlamentului sau premierul au venit cu postări pe rețelele de socializare, salutând victoria în fața unei selecționate care în ultimii 10 ani a fost constant între primele 10 de pe continent.

Din păcate, Maia Sandu, Dorin Recean și Igor Grosu nu au fost la meci. Deși au fost cu toții invitați. Și tot, din păcate, nu am văzut din partea lor niciun mesaj de încurajare înaintea meciului. Așa cum astfel de mesaje nu ar fi existat nici dacă pierdeam din nou. Chiar și la un scor strâns.

Și aici ajungem la una dintre marile metehne ale statului nostru. Ignorăm aproape cu desăvârșire sportul. Iar atunci când apare vreun rezultat, mai mult întâmplător și datorită în exclusivitate talentului și determinării sportivilor, îi cuprindem cu lauri. Ori, de fapt, pentru a obține performanță în sport, lucrurile trebuie să stea cu totul altfel.

Și haideți să vă dau unul dintre cele mai relevante exemple în acest sens. La ultima ediție a Jocurilor Olimpice, cea de la Tokyo, din 2021, Moldova s-a numărat printre țările care promiteau cele mai mari sume de bani pentru câștigarea medaliilor. 150 de mii de euro oferea Moldova pentru aur, 130 de mii pentru argint și 100 de mii pentru bronz.

Bani mulți, mai ales dacă am compara cu Marea Britanie. Care nu a oferit nici măcar un cent pentru medaliații săi de la Tokyo. Și asta în condițiile în care delegația Marii Britanii a obținut locul 4 în clasamentul pe medalii, adunând nu mai puțin de 64 de distincții, dintre care 22 de aur. Iar Statele Unite, țara de pe primul loc în clasamentul pe medalii, ofereau doar între 15 și 37 de mii de dolari pentru medaliații săi, adică de aproape 10 ori mai puțin decât Moldova. Numai că americanii au obținut 112 medalii, iar Moldova una, de bronz.

În schimb sportivii americani, britanici, germani, cei din țările scandinave, care primesc sume mai degrabă simbolice pentru succesele lor pe plan internațional, se bucură de toate condițiile pentru a ajunge mai întâi primele trepte ale podiumurilor. Cele mai bune condiții de pregătire, rente, salarii, respect și recunoaștere din partea statului. Cele mai performante echipamente, cea mai bună medicație, condiții la superlativ de transport pentru a ajunge la competiții. Cumulat, asta înseamnă sute de mii de euro pe an, nu o promisiune îndepărtată într-un ciclu olimpic.

Adică într-un mediu normal, se creează toate condițiile pentru performanță, iar sportivii se bucură de un confort financiar arhi-suficient mult înainte de a deveni medaliați. Statul nostru, promite în schimb sume fabuloase unor sportivi chinuiți, ignorați, care nu au condiții elementare de pregătire pentru a ajunge la acele performanțe pentru care le sunt promiși banii. Și de asta, de multe ori, în sporturile individuale, moldovenii aleg să reprezinte alte țări.

Sportul e un domeniu care trage înainte națiunile. Rezultatele la nivel profesionist aduc bucurie, mândrie națională, încredere. Încurajează copiii să se apuce și ei de sport. Iar așa statele devin mai sănătoase și mai prospere. Este o realitate demonstrată deja de secole. De care ne-am convins într-o oarecare măsură și după meciul de marți, victoria colosală cu Polonia. Una care va determina mai mulți copii să lase gadgeturile și să bată mingea mai mult.

Marți s-a mai demonstrat un lucru important. Că atunci când crezi în forțele tale, când ești demn, curajos, când stai cu capul sus, când ai o mentalitate bine setată, se poate practic orice. Să susținem sportul în fiecare zi. La bine, și mai ales la greu. Și sportul ne va răsplăti.